Manastirea Aninoasa

Hramul Manastirii este Sfantul Ierarh Nicolae (6 decembrie)

Este asezata in sud-estul satului, pe o terasa din stanga Bratiei, la altitudinea de 460 m, langa Ocolul Silvic Aninoasa. Preotul Ioan Rautescu ne-a lasat o valoroasa monografie a acestui pretios ansamblu arhitectonic de traditie brancoveneasca.

A fost zidita si inzestrata cu mosii de marele clucer Tudoran Vladescu in 1677. inaintea acestei bisericii, in Aninoasa se afla o bisericuta, dupa cum relateaza mitropolitul Neofit al Ungro–Vlahiei, care a vizitat manastirile muscelene in 1746; ea fusese zidita de Tudoran Aninosanu vel clucer, “care pe urma s-au calugarit”.

Pisania, sapata in piatra, deasupra usii de la intrare, are urmatorul cuprins: “Cu vrerea Tatalui si Fiului si cu savarsirea Sfantului Duh, zidutu-se-au aceasta sfanta biserica den temelia cu indemnarea cinstitului marelui arhiereu parintele nostru sfantul Nicolae cutotvoret, ca sa fie biserica de mir, dentru osteneala robului lui Dumnezeu Tudoran biv vel Clucer i Jupanita ego Alexandra. Iar cand au fost la sfarsitul sfintei biserici, despartindu-l Dumnezeu de sotie de s-au pristavit, primit-au cinul ingeresc de s-au calugarit si-i fu numele Teodosie monah. Si au numit sfanta biserica sa fie manastire de obste de calugari, in zilele luminatului Domn Io Duca Voievod. M-ta Septevrie din 20 leat 7186 (= 1677). Pis popa Stan ot Bajesti”.

Manastirea Cotmeana

Manastirea Cotmeana cu hramul “Buna Vestire” (25 martie) si “Taierea capului Sf. Ioan Botezatorul” este situata in com. Cotmeana, jud. Arges, la 30 km. E de Rm. Valcea si 32 km NV de Pitesti, drum modernizat Pitesti-Rm. Valcea;

A fost reinfiintata in 1991. A fost ctitorita de Radu I Voievod, ante 1385, pe locul unei construcţii mai vechi. Este monument de sinteza reprezentativ pentru asimilarea si dezvoltarea arhitecturii muntenesti din sec. XIV; fatadele sunt din caramida aparenta si decoraţiuni in stil bizantinobalcanic din sec. XIII-XIV; clopotele sunt turnate ante 1386.

La praznicul “Acoperamantul Maicii Domnului”, pe 1 octombrie 2003, Prea Sfintitul Calinic, Episcop al Argesului si Muscelului, Prea Sfintitul Varsanufie Prahoveanul, Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Bucurestilor, Prea Sfintitul Gurie Strehaianul, Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Craiovei, inconjurati de un sobor de preoti si diaconi au savarsit slujba de sfintire a ansamblului manastiresc Cotmeana si a noii biserici care are acest hram.
Prea Sfintitul Parinte Calinic, Episcop al Argesului si Muscelului a multumit lui Dumnezeu, impreuna slujitorilor si poporului binecredincios pentru dragostea avuta si pentru ravna de a ctitori aici. “Fiecare sunteti ctitor aici si aveti osteneala, lucru bineplacut lui Dumnezeu!”

Fie ca Tatal care a zidit aceasta casa, Fiul care o a intarit si Duhul Sfant care o a innoit si o a luminat sa sfinteasca si sufletele noastre.

Manastirea Corbii de Piatra

Monastirea Corbii de Piatra apare in documente, de la reinfiintarea ei in 1512 cu aceasta denumire. Dar, pe parcursul timpului, mai apare, din cand in cand si cu un alt nume: monastirea de la Meris sau monastirea Meris sau monastirea Merisul.

Denumirea Schitul rupestru ‘Sf. Ap. Petru si Pavel’ este complet gresita. Hramul monastirii a fost, de la reinfiintarea ei la 23 Iunie 1512, ‘Adormirea Maicii Domnului’ si cu acest hram apare in documente pana in sec.XIX cand devine biserica de mir si cand a fost pus hramul ‘Sf. Ap. Petru si Pavel’. La fel s-a intamplat si cu titulatura in aceasta perioada, in sec. XVI-XIX, locasul de la Corbii de Piatra purtand in documentele vremii totdeauna denumirea de monastire nu de schit, iar redeschiderea lui in 1996 se face sub aceeasi titulatura: Monastirea Corbii de Piatra. De aceea folosirea titulaturii Schitul rupestru ‘Sf. Ap. Petru si Pavel’ este gresita pentru ca hramul ‘Sf. Ap. Petru si Pavel’ a fost pus cand nu mai era asezamant monahal, deci nu mai putea fi numit monastire sau schit, dar si datorita faptului ca, chiar daca acum s-a adaugat, cinstind memoria inaintasilor, al doilea hram, ‘Sf. Ap. Petru si Pavel’, intotdeauna numele unei monastiri este dat de hramul principal. Deci, daca ar fii sa numim si altfel sfantul locas decat cu titulatura lui oficiala, Monastirea Corbii de Piatra, in nici un caz insa cu cea de Schitul rupestru ‘Sf. Ap. Petru si Pavel’. Manastirea se afla pe malul raului Doamnei la aproximativ 35 de km de Curtea de Arges

Afirmatia conform careia unul din cele doua foste sfinte altare (cel din stanga) ar fi fost catolic este complet falsa. Absolut toate caracteristicile bisericii, arhitectura, pictura si configuratia celor 2 foste sfinte altare sunt dupa izvodul bizantin, ca sa nu mai spunem ca, fiecare graunte de gresie marturiseste cu glas mare, ca bisericuta rupestra respira prin toti porii, ortodoxie in stare pura.

Cele trei lacasuri rupestre, de la Corbii de Piatra, Namaiesti si Cetatuia NU formeaza un triunghi echilateral, asa cum sustin unele afirmatii care incearca sa creeze spectaculosul ieftin acolo unde el se afla de fapt, dar “curatit si lamurit de sapte ori” in cuptorul istoriei si care nu se descopera neaparat mintii ci mai degraba inimii.

Monastirea Corbii de Piatra nu are si nu a avut vreodata hramul “Izvorul Tamaduirii”, analogie fortata cu monastirile Namaiesti si Cetatuia, tot in duhul celei dinainte, analogii care vor sa vada in cele trei sfinte monastiri altceva decat sunt ele de fapt: marturii ale dainuirii noastre ortodoxe pe aceste meleaguri.

Monahia Magdalina, ctitora restauratoare a lacasului de la Corbii de Piatra ca si asezamant monahal, era matusa voevodului Neagoe Basarab. Aceasta legatura de rudenie face ca sa nu mai apara surprinzatoare inchinarea monastirii, la cateva luni dupa redeschidere, domnitorului Neagoe.

Tamplaria (usi, ferestre) nu a fost inlocuita (asa cum sustin unii din mai marii zilei, care nici macar nu au trecut pragul bisericii) pentru simplul fapt ca nu exista! Actuala tamplarie s-a pus ca urmare a concluziei la care au ajuns specialisti in restaurare conform careia stricaciunile de pe peretele nordic al bisericii au fost de cauzate de infiltratiile de apa, corelate cu inghetul din timpul iernii. S-au incercat toate felurile de incalzire pe timpul iernii dar fiecare facea mai mari pagube: soba cu lemne, facea fum si praf, radiatoarele electrice, din cauza umiditatii excesive s-au scurtcircitat si au luat foc iar radiatoarele pe baza de gaz sporeau umiditatea. La acestea se adauga faptul ca in urma incalzirii, apa din pereti si podea se evapora, transformand biserica in sauna, rezultand un condens care se depunea pe fresca de unde apa picura asa cum picura inaintea unei ploi de vara. Asa ca s-a recurs la tamplaria din aluminiu care izoleaza foarte bine termic si, in urma acestei lucrari, din iarna lui 2003 temperatura in biserica nu a mai scazut vreodata sub +50 C. Acest fapt a avut un efect benefic asupra picturii care si-a mai revenit si chiar unele portiuni care pana acum erau ilizibile acum pot fi vazute.

Din cauza acelorasi motive sfintele slujbe se savarsesc in biserica numai vara in restul timpului sfantul locas fiind deschis doar pentru vizitare.

Manastirea Robaia, Musatesti

Se afla în com. Musatesti, jud. Arges, 25 km NE de Curtea de Arges, drum modernizat Curtea de Arges – Musatesti, vatra de sihastrie citata documentar din sec. XIV; biserica din lemn atribuita banului Armega; biserica din piatra construita de Sava Sifarul înte 1644, restaurata de Episcopul Iosif I al Argeşului, pustie şi refacuta în 1843-1868 de Teodosie, Visarion şi Naum monahul; biserica repictata în anii 1848, 1901 si 1951; loc de refugiu al Sfântului Cuvios Marturisitor Sofronie de la Cioara (1764-1766), pilduitor luptator pentru apararea credinţei ortodoxe în Transilvania, praznuit pe 21 octombrie; chinovie pentru ultimii ani de viata a pictorului Pârvu Mutu (+1735); atelier de veşminte preoţeşti; arhondaric.
…… Urmând, spre izvoare, firul argintiu al pârâului Robaia, un drum de ţara care porneşte din inima Muşateştilor, şerpuieşte pe sub poale de dealuri împadurite, spre un cuib de linişte adânca, unde s-a durat, din neostoita sete de înalţare spirituala întru credinţa strabuna, un sfânt lacaş de închinaciune – ale carui începuturi sunt corelate temporal, în tradiţia locala, cu întemeierea primei mitropolii a Ţarii Româneşti, în anul 1359 la Curtea de Argeş.

…… Pe locul unei biserici de lemn ctitorite de catre banul Armega, in secolul al XVI-lea, s-a inaltat, prin osirdia unui Sava din Furculesti si a sotiei sale, Livera, inainte de anul 1644, o biserica de zid, in jurul careia s-a injghebat asezamintul monahal de la Robaia.

……Biserica Sfintul mare mucenic Gheorghe a asezamintului, a dainuit peste veacuri, prin grija episcopului carturar al Argesului, Iosif I, a staretilor obstii si a arhiereului Nichita Duma, care, la vreamea lor, au consolidat-o, i-au adaugat pridvorul (1857) sau au inzestrat manastirea cu : chilii, clopotnita (1857) si staretie (1935).

…… Silit sa paraseasca Ardealul framintat de miscarea – coordonata de el – pentru pastrarea credintei stramosesti a romanilor transilvaneni, Sfintul Sofronie de la Cioara si-a gasit vremlnic popas la Robaia, intre anii 1764-1766, adoptind, ca principiu de organizare a obstii monahale, paisianismul- curent de regenerare a spiritualitatii crestine.

…… Manastirea Robaia a devenit astfel un centru de iradiere culturala, prin copistii de manuscrise: Partenie ieromonahul (“Mantuirea pacatosilor “, 1764) si Dorotheu ieroschimonah …… (“Scara Sfintului Ioan Scararul”, 1787 si un miscelaneuteologic, 1795).

Manastirea Namaiesti

Manastirea Namaesti, ascunsa intr-o stanca, la altitudinea de 765 m, este situata intr-o zonă cu stravechi urme istorice, de un pitoresc deosebit. Aşezată la 5 km nord-est de Câmpulung, biserica este in intregime sapată in stanca de maini necunoscute, in prima jumatate a secolului al XVI-lea.

Nu se cunosc date exacte privind întemeierea schitului, dar legende transmise oral, din mosi-stramosi, in satul Namaesti, pomenesc si numele domnitorului Negru Voda.

Pe pereţii bisericii se pot vedea picturi murale neîndemânatic realizate, cu figuri de sfinţi, şterse în pridvorul sudic. Interiorul este nepictat, cu icoane atârnate pe pereţi. Aici se află icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, atribuită de tradiţie Evanghelistului Luca, înrămată în argint la 1798 şi litografiată în 1871 de Maior Papazogeu.

Manastirile Namaiesti, Corbii de Piatra si Cetatuia lui Negru Voda sunt doua din cele trei asezaminte monahale rupestre ce alcatuiesc un triunghi echilateral cu latura de 20 km. Prima se afla in comuna Corbi, pe soseaua Campulung-Domnesti, a doua la 10 km de Campulung Muscel, iar cea de a treia pe soseaua Campulung-Targoviste, in comuna Cetateni.

Asezata la 5 km NE de Campulung, biserica este de piatra, in intregime sapata in stanca de maini necunoscute, datata din prima jumatate a sec. XVI (1547). Pe peretii bisericii se pot vedea picturi murale neindemanatic realizate, cu figuri de sfinti sterse in pridvorul sudic, interiorul este nepictat, cu icoane atarnate pe pereti; podoabe; Aici se afla icoana Maicii Domnului facatoare de minuni, atribuita de traditie Evanghelistului Luca, inramata in argint la 1798, litografiata in 1871 de Maior Papa Zogeu; O cruce veche din 1601, ridicata langa turla de Radu Postelnicu; Tot aici se gasesc hrisoave cu proprietati din anii 1542 si 1572, carti vechi; casa memoriala G.Toparceanu; ateliere de covoare si macrameuri, mausoleul din Mateias, inchinat eroilor din primul razboi mondial (AAB, 1941; Efrem Enachescu, 1938).

Manastirea Namaiesti se afla intr-o zona cu stravechi urme istorice si de un pitoresc deosebit, ascunsa intr-o stanca, la altitudinea de 765 m.
Nu se cunosc date exacte privind intemeierea schitului, dar legende transmise oral, din mosi-stramosi, in satul Namaiesti pomenesc si numele domnitorului Negru Voda, acelasi cu cel care a poruncit construirea manastirii din balada Mesterul Manole (Curtea de Arges).

Potrivit acestor legende, trei ciobani au ajuns cu oile pe stanca in care se afla astazi manastirea. innoptand in aceste locuri, au avut toti trei acelasi vis: in dangat de clopot, fiecaruia dintre ei i s-a aratat un inger care i-a spus ca in acea stanca se afla o icoana zugravita dupa chipul adevarat al Maicii Domnului. Dimineata, trezindu-se, si-au spus unul altuia visul avut, s-au infricosat si au hotarat sa se mute pe un versant alaturat. Visul s-a repetat in noaptea urmatoare, iar in a treia noapte li s-a aratat chiar Maica Domnului, care i-a dus la o stanca anume si le-a aratat intrarea in grota, spunandu-le sa faca un locas de inchinare acolo unde vor gasi icoana. Hramurile alese de ei au fost al Intrarii in Biserica a Sfintei Fecioare Maria (21 noiembrie) si al Izvorului Tamaduirii (in prima vineri de dupa Sf. Pasti). Se crede ca tot atunci le-a spus Maica Domnului ca numarul vietuitorilor din manastirea ce se va intemeia aici sa fie intotdeauna 33 (anii traiti de Mantuitorul Iisus pe pamant).

Icoana despre care se spune ca a fost gasita in stanca de cei trei ciobani se pare ca este una dintre cele mai vechi din toata crestinatatea. Se crede ca este una dintre cele 12 icoane pictate de Sf. Apostol si Evanghelist Luca la dorinta Maicii Domnului, care le-a destinat celor 12 Apostoli ce urmau sa plece la propovaduirea Evangheliei. Pe aceste locuri, icoana a fost adusa de Sf. Apostol Andrei, care a propovaduit in Dobrogea si a plecat apoi spre Dacia Superioara, facand popas langa un templu paganesc, inchinat zeului Zamolxes. Apostolul Andrei, care crezuse ca in grota traieste un slujitor al zeului, pe care-l va crestina, nu gaseste pe nimeni in grota si s-ar fi adresat celor cu care calatorea: Nemo est (Nu este nimeni), de unde numele Namaiesti. Apostolul a coborat in grota si a lasat icoana in partea de nord, aproximativ pe acelasi loc in care se afla acum in biserica manastirii.
in 1798, icoana a fost ferecata in argint de Enache Postelnicul, iar in 1913 sotia unui general din armata romana a pus sa i se faca o rama de argint.

in timpul primului razboi mondial (1916-1918, pentru Romania), biserica, staretia si o parte din chilii au luat foc din cauza bombelor cazute in zona. Sergentul Ion Mustata a fost acela care a salvat icoana Maicii Domnului, impreuna cu putine carti si odoare bisericesti. A marturisit mai tarziu ca s-a trudit o noapte intreaga sa stinga focul, dar spre dimineata, flacarile s-au stins dintr-o data cand au ajuns langa icoana.
in afara bisericii, langa peretele stancos, se afla mormintele unor preoti care au slujit in secolele al XIX-lea si al XX-lea in biserica manastirii, precum si al mamei pictorului I.D. Negulici (secolul XIX), schimonahia Pelaghia Negulici.

Duhovnicul manastirii este Pr. Filotei Movileanu, iar stareta Maica Ana Lucia Nedelea. in urma cu doua-trei decenii, calugaritele de la Namaiesti lucrau covoare, care in cea mai mare parte erau exportate. in prezent, din generatia varstnica nu mai este decat Maica Cornelia Coltea, care traieste aici de la varsta de trei ani, cand au luat-o la manastire surorile mamei sale, si care este ghidul manastirii.

Reprezinta unul din monumentele cele mai de pret, ale arhitecturii romanesti, dupa modelul clasic bizantin al bisericilor de tip “Cruce greaca inscrisa “. A fost inceputa de Basarab I Intemeietorul la jumatatea secolului al XIV-lea si continuata de urmasii sai Nicolae Alexandru si Vladislav I Vlaicu.

Monumentul conserva pictura initiala din secolul al XIV-lea, precum si fragmente de fresca din secolul al XVIII-lea si secolul al XIX-lea. In 1992, cu ocazia lucrarilor de restaurare, s-a descoperit un Grafit care precizeazaa in 6860 (adica 1352) la Campulung a murit marele Basarab Voievod, adica Basarab I, care a domnit intre anii 1310-1352, si a intemeiat statul feudal independent Tara Romaneasca.

Biserica Domnească Sf. Nicolae din Curtea de Argeş este ctitoria lui Basarab I (1310 – 1352), terminată în anul 1352, în cadrul reşedinţei voievodale din secolul al XIII-lea. Biserica, monument în cruce greacă înscrisă, de tip complex, este una din cele mai reprezentative monumente ale arhitecturii româneşti medievale, fiind cea mai veche ctitorie voievodală din Ţara Românească[1]. Picturile murale interioare, deosebit de valoroase, sunt realizate în 1364 – 1369. Biserica este inclusă pe noua listă a monumentelor istorice: AG-II-m-A-13647 şi în Lista Indicativă UNESCO.

Manastirea Argesului a fost construită de Neagoe Basarab (1512 – 1517) pe locul vechii mitropolii (1359). Pictura interioară, realizată de zugravul Dobromir, a fost terminată în anul 1526, în timpul domniei lui Radu de la Afumaţi. Ea este păstrată fragmentar în Muzeul Naţional de Artă din Bucureşti. Reparată de câteva ori, biserica a fost restaurată (1875 – 1886) de arhitectul francez André Lecomte du Nouy, discipol al lui Eugene Viollet-Le-Duc, care i-a adus şi unele modificări care au diminuat valoarea istorică a monumentului. Construită din piatră făţuită şi profilată, biserica are un plan triconc, inspirat din planimetria bisericii Vodica II, reluat şi în alte construcţii (mitropolia din Bucureşti, biserica fostei mănăstiri Cotroceni, manastirea Tismana etc.).

Printre cele mai vechi aşezări de care vorbeşte istoria noastră se numără şi Curtea de Argeş cu împrejurimile ei. În veacul al XIII-lea, înalta cetate a Poenarilor, cu fortificaţiile sale de piatră şi puţul care o lega direct cu albia râului de jos, făcuse să ajungă, până departe, faima acestor locuri; iar pe la jumătatea secolului următor, curtea Basarabilor şi biserica “Sfântul Nicolae Domnesc” răsfrâng această faimă asupra întregii aşezări adunată cu timpul în preajma lor: Curtea de Argeş de mai târziu.

[youtube]rmKo7R0ERW0[/youtube]

După documente şi inscripţii, ca şi din mărturiile săpăturilor arheologice, istoria acestui străvechi ţinut voievodal, chiar dacă nu consemnează data precisă când s-au grupat aici întâiele centre locuite, face însă dovada că: aceste centre s-au dezvoltat îndeajuns de repede, pentru ca, pe la jumătatea veacului al XIV-lea, să ateste deopotrivă cu existenţa unui scaun Domnesc, şi pe aceea a unei însemnate organizări bisericeşti. Astfel asociate, puterea statală şi cea religioasă împodobesc valea Argeşului cu fapte de arme şi locaşuri de închinare, care-i păstrează intactă funcţia ei spirituală, chiar atunci când capitala se muta la Târgovişte.

Statuia lui Neagoe Basarab Curtea de Arges unul dintre monumentele care au fost făurite de-a lungul veacurilor, din câte au împodobit Argeşul voievodal, de bună seamă că biserica înălţată de Neagoe Basarab (1512-1521) este cea mai valoroasă construcţie de artă şi arhitectură bisericească.

Începută în 1514 din vrerea lui Neagoe Basarab de a crea un monument fără seamăn de frumos lucrările ei s-au încheiat trei ani mai târziu, aşa încât la 7 ianuarie 1517, ctitorul putea chiar să vorbească de “mănăstirea domniei mele de la Argeş”, şi să-i hărăzească “vama ce este la Ocna Mică de la Târgovişte..”. Ascultând nu numai legenda, ci şi unele ştiri istorice, se pare că din lipsă de bani, cu toată jertfirea podoabelor Doamnei sale, dar mai ales din lipsă de zile, zugrăvirea bisericii n-a putut fi isprăvită înainte de trecerea întru cele veşnice a lui Neagoe Basarab.

Manastirea Curtea de Arges

[mappress mapid="4"]

Așadar, ginerele voievodului, Radu de la Afumați (1522-1529), odată urcat pe scaun, a consfințit continuarea decorării așezământului, prin pisania din 10 septembrie 1526, care menționează și numele lui Dobromir zugravul.[2]
După toate izvoadele, Neagoe Basarab a clădit biserica sa pe fundațiile unui locaș mai vechi, care nu fusese altul decât sediul primei Mitropolii a Țării Românești. Pe aceasta, Neagoe găsind-o „dărâmată și neîntărită… a zidit-o și înălțat-o din temelii”, fapt pe care un cronicar al înfăptuirilor marelui voievod, Gavriil Protul, îl întărește. În această formă, biserica Mănăstirii Curtea de Argeș cunoscută din 1793 sub denumirea de “Biserica Episcopală”, când a devenit reședința Episcopiei Argeșului, rămâne, pentru arhitectura veacului al XVI-lea, dacă nu monumentul cel mai de seamă, una dintre cele mai reprezentative construcții al sale.

Ca atare o pomenesc documentele și o amintesc toți călătorii străini, care și-au aflat adăpost în chiliile ei. Unii dintre ei, ca Paul de Alep, în 1654, considerau vechea așezare a lui Neagoe drept „una din minunile lumii”.[3] Aceleași cuvinte de înaltă prețuire le notează, în 1794, și englezul Robert Ainslie și – mai târziu – pictorii Bouquet și Lancelot, ale căror însemnări de călătorii și stampe au făcut să circule și în afara granițelor țării faima mănăstirii lui Neagoe Basarab.
După unele refaceri parțiale și întregiri în timp ale ansamblului sau, vătămată și de un puternic incendiu, Biserica Episcopală Curtea de Argeș a fost refăcută – astfel după cum se vede astăzi – de arhitectul francez André Lecomte du Noüy și de arhitectul român Nicolae Gabrielescu, inspectorul lucrărilor de restaurare, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. A fost isprăvită în anul 1885 și sfințită la 12 octombrie 1886.

Așa cum se înfățișează în prezent, biserica este alcătuită dintr-un pronaos supralărgit, contopit organic cu construcția propriu-zisă, ai cărui 12 stâlpi interiori susțin o turlă pe mijloc și două turnulețe laterale care încununează colțurile vestice ale pronaosului. Pronaosul este evidențiat în acest fel deoarece îndeplinea și funcția de necropolă. Aceste turle mici dau impresia prin podoaba lor exterioară, caracterizată de răsucirea porțiunilor de zidărie, că stau să cadă unul asupra celuilalt și că se înșurubează în tăriile cerului. Restul bisericii și altarul – cu abside care îi împlinesc forma de cruce – susțin de asemenea o turlă înaltă, a cărei îmbinare cu restul ansamblului se face prin bolți, rezultând un tot arhitectonic de o zveltețe inegalabilă.

În fața intrării se află un agheasmatar deschis, a cărui cupolă cu arcuri dantelate se sprijină de patru coloane, lucrate în marmură de felurite tonuri și împodobite cu desene (1516-1517). Precum întreaga biserică, și acesta reprezintă o admirabilă operă de artă. Văzut dinspre apus, agheasmatarul cu invelitoarea de plumb și crucea aurită se proiectează pe cele 12 trepte care urcă spre intrarea în sfântul locaș și pe rama care o îmbracă, asemeni unui portal aplicat. La restaurare, motivele utilizate și modul de cizelare au urmărit să redea, cât mai apropiat de original, vechea decorație a construcției lui Neagoe Basarab, decorație în care elementele din afară fuseseră armonizate de arta meșterilor locali, într-un stil propriu. Iar cât privește acestă artă, chiar dacă au lucrat alături de meșteri străini, privitorului de azi îi apare clar faptul că localnicii au izbutit nu numai să egaleze, ci adesea să-și impună propria lor personalitate, realizând armonii decorative dintre cele mai originale.

În ansamblu biserica este așezată pe o puternică temelie: un vast pavaj orizontal din blocuri de piatră, mai larg decât suprafața de bază a bisericii, marginile lui terminându-se cu un fel de împrejmuire din floroni (în acest caz crini) sculptați din piatră. Pereții exteriori sunt împărțiți în două zone suprapuse demarcate printr-un brâu, împletit în suvițe. Fațadele sunt decorate în relief plat cu motive caucaziene și islamice. În partea de jos se află o suită de panouri dreptunghiulare, în care sunt fixate ferestrele. Acestea sunt înrămate în chenare cu ornamentații dintre cele mai felurite care, ca și cele ale portalului de la intrare, amintesc întretăierea geometrică de la Mănăstirea Dealu. În registrul de sus, de asemenea, se află o suită de panouri semicirculare în partea superioară, în centrul cărora sunt fixate plăci decorative și discuri în rozetă, iar ca niște paftale domnești, la întretăierea arcurilor, se află alte discuri mai mici, deopotrivă de fin realizate. Pe ele sunt așezați porumbei, care parcă stau gata de zbor. Fiecare poartă în cioc un clopoțel. La adierea vântului, acești clopoței sunau lin, asemenea unor suave glasuri tainice.

Deasupra, depășind bordurile scurte ale acoperișului așezate pe mai multe rânduri paralele de cizeluri, construcția bisericii crește într-o suită de volume și suprafețe, pe care se înalță cele patru turle; de o rară bogăție ornamentală, ele adună în jurul ferestrelor, asemenea unor dantele în relief, aceleași modele prin care (ca, de altfel și în restul decorației acestui monument) se străvad, armonizate specific de meșterii băștinași, o seamă de elemente de artă arabă și georgiană. Acoperișul turlelor, bogat împodobit, pare ieșit din mâna unor aurari, iar lanțurile care susțin crucile sunt aidoma unor mari bijuterii lucind în soare.

În interior, pe lângă zugrăveală executată în ulei de pictorii francezi F. Nicolle, Ch. Renouard și de românul N. Constantinescu din Curtea de Argeș, pe lângă panourile votive, mormintele ctitorilor și tâmplă făcută din marmură, bronz aurit și onix, pe lângă icoanele ei lucrate în mozaic, atrage atenția, ca o excepțională realizare sculpturală, grupul celor 12 coloane, original ornamentate floral, reprezentând pe cei 12 Sfinți Apostoli; aceste coloane dau cu adevărat o impresie de viu și mers aievea. Din ancadramentul lor central – ținând loc de despărțire între partea de la intrare și sanctuarul bisericii -, interiorul acesteia, discret înveșmântat în zugrăveala pictorilor aici amintiți, apără într-o calmă maiestate, ca un adânc îndemn la reculegere. În pronaos se află mai multe morminte acoperite cu lespezi de piatră, cea mai valoroasă din punct de vedere artistic fiind cea a lui Radu de la Afumați (1529), care îl înfățișează pe viteazul domnitor călare și cu sceptrul în mână.

Vechea tâmplă din sec. al XVII-lea, de o reală originalitate ornamentală și iconografică – adăpostită temporar în biserica de sat din Valea Danului – se află acum în Colecția de obiecte de artă bisericească din Mănăstirea Curtea de Argeș. Această catapeteasmă a fost, împreună cu câteva icoane, datată stilistic în timpul domnului Șerban Cantacuzino (1678-1688), care în 1682, precum spune una din pisaniile de pe peretele vestic al bisericii, a reparat sfântul locaș.

De asemenea, în imediata vecinătate a mănăstirii, susură neîntrerupt izvorul basmului, pe care localnicii îl numesc „Fântâna lui Manole”. Această denumire poartă peste timpuri povestea meșterului, care, neputând coborî de pe biserică după isprăvirea ei, – luându-i-se scările -, și-ar fi făcut aripi din șindrilă și, ca un alt Icar, a sărit de pe acoperișul sfântului locaș, la temelia căruia se spune că-și zidise propria soție. În locul în care s-ar fi prăbușit, sufletul său s-a preschimbat într-un izvor.

De la „Fântâna lui Manole” se vede, spre apus, fosta bolniță a mănăstirii: monument istoric, despre care un document existent scrie că „se găsea alături de biserica lui Neagoe Basarab încă din 1524”. Manastirea Curtea de Argea este și necropolă regală, începând cu anul 1914, aici fiind înmormântați regii și reginele României: Carol I și Elisabeta, Ferdinand și Maria, precum și Carol al II-lea (nu însă și Regina Elena, care este înmormântată la Lausanne, Elveția)

BALADA MONASTIREA ARGESULUI

“Monastirea Argesului” este una dintre baladele romanesti cu un profund continut ideatic, dand forma epica si literar-artistica apropiata de exemplaritate unuia dintre cele mai vechi mituri ale omenirii, mitul creatiei prin jertfa de sine. Horia Badescu, in “Mesterul Manole sau imanenta tragicului” (Editura Cartea Romaneasca, 1986, p.7), considera ca acesta “descinde din substanta celor mai stravechi mituri cosmogonice”. Mircea Eliade (in “Mesterul Manole”, Editura Eminescu, Bucuresti, 1980) analizeaza transferul creatiei din planul divin in cel uman: “In creatie, era divinitatea care se sacrifica pe sine – si in alte episoade creaturale din miturile omenirii se sacrifica de asemenea fiinta cea mai draga, cea mai apropiata; un alt fel de a formula jertfirea de sine.” in legenda romaneasca, la fel ca in majoritatea miturilor omenirii, intalnim transferul sacrificiului din sfera divina in cea profana, oferindu-se caracter sacru si durabil creatiei umane. Mitul are o raspandire extraordinara, sacrificiile pentru durabilitatea constructiilor fiind practicate, in vechime, pretutindeni in lume, “in Scandinavia si la finici, la letoni si la estonieni, la rusi si la ucraineni, la germani, in Franta, in Anglia, in Spania”, ajungand pana in Oceania si in Polinezia, in China si Japonia. (Mircea Eliade, “De la Zalmoxis Ia Genghis-Han”, 1980).

Remarcabil este insa faptul ca, daca mai peste tot aceste practici sunt prezentate sub forma de scurte relatari cu continut mitic, legendar, cu vagi sugestii ale unor intamplari primordiale, numai in spatiul carpato-balcanic ele se intrupeaza in balade, in creatii epice cu implicatii artistice de evidenta valoare, raspandite mai ales in zonele din nordul si din sudul Dunarii. Balada exista in mai multe versiuni balcanice. in varianta sarbo-croata, o zana, Vila, distruge peste noapte ceea ce se lucreaza in timpul zilei. Zana arata mesterului constructor ca cetatea Scutari nu poate fi construita decat daca vor fi gasiti cei doi gemeni mitici, Stojan si Stojana. Pana la urma, va fi zidita, in locul lor, sotia celui mai mic dintre frati, Gojco. in baladele neogrecesti, constructia instabila este podul de peste raul Arta, la care o echipa impunatoare de mesteri si de simpli salahori lucreaza de peste trei ani, pana cand apare ideea de a jertfi pe sotia sefului mesterilor zidari. Balada are mai multe variante, una dintre ele continand si motivul visului, prin care se transmite ideea sacrificiului, ca in balada romaneasca. Exista si versiuni unguresti, care evoca edificarea cetatii Deva, lipsite insa de o semnificare supranaturala a evenimentului. Desigur, episodul uciderii exista si in alte regiuni; calugarul armorican Nennius, in “Istoria britonilor” (“Historia Britonum”), povesteste episodul jertfirii sangelui de copil, dupa sfatul preotilor druizi, pentru a construi cetatea Gorthigern. insa, ca pretutindeni, semnificatiile ultime ale jertfei se revarsa intr-un mit cosmogonic, ca in vechile legende, in care un urias sau un zeu creator era ucis pentru a da nastere universului. Numele romanesc al mesterului Manole confirma originea autohtona a baladei.

Intre acestea, balada romaneasca are, in opinia multor cercetatori, unele particularitati evidente, care o individualizeaza prin originalitatea unor motive si prin realizarea artistica superioara. Horia Badescu (op. cit., p. 9) crede ca “aici si numai aici, mitul zidirii a putut sa insemne atat de mult, incat sa imbrace, prin vers, haina desavarsirii”, “sa se innobileze estetic”, in aceasta privinta, Mircea Eliade (op. cit., p. 134) face o legatura intre sensul originar al mitului si creatia in plan istoric a poporului roman, intalnita, de altfel, in cazul multor popoare din Balcani, unite printr-o jertfa continua a devenirii lor istorice: “Nici un alt popor mai mult decat romanii si, intr-o anumita masura, celelalte popoare sud-estice nu aveau un prilej mai nimerit de a valida, la fiecare pas, conceptia lor ca numai moartea rituala, numai jertfa poate asigura existenta si durata unui lucru”. “Monastirea Argesului” face astfel parte din miturile fundamentale ale poporului roman, ea continand atat o componenta estetica, tema jertfei pentru creatie, cat si pe aceea eliberatoare de rau, de forte ascunse, oprimante (chiar in plan istoric), valorificata de Lucian Blaga in drama “Mesterul Manole”. in felul acesta, fondului mitic al baladei i se adauga un fond istoric, care o inscrie in spatiul romanesc, particularizand-o prin cateva detalii extrem de semnificative: actiunea este localizata “pe Arges in gios”, in cautarea locului zidirii, ea insasi conditionata de gasirea unui “zid parasit/ Si neispravit”; in drumul lor, mesterii si voievodul ctitor intalnesc “Un biet ciobanas/ Din fluier doinas”, sugerand o interferenta certa cu celalalt mit definitoriu, cel mioritic; mesterul se numeste Manole, in buna traditie romaneasca, apreciaza unii cercetatori, ca si numele feminin, Ana sau, in variante, Caplea; in fine, constructia este cunoscuta manastire de la Curtea de Arges, monument medieval din Muntenia. Prin aceste trasaturi, daca vanatoarea rituala a lui Dragos este considerata mitul intemeierii Moldovei, legenda manastirii Argesului, pe care traditia o atribuie unui nu mai putin legendar Negru-Voda, poate fi privita, cum spune Horia Badescu, “nu numai ca un mit al creatiei, ci si ca unul al Descalecarii, al intemeierii Tarii Romanesti”.

Structura textului si a motivelor baladei ilustreaza din plin complexitatea ideilor si valoarea artistica a creatiei romanesti. Mai inainte de toate, se impune ideea de balada cu continut legendar, sinteza a doua specii literare cu bogata ilustrare in folclorul literar romanesc, pe langa substratul de mit al creatiei si al jertfei, “Monastirea Argesului” avand si un fond legendar autohton: se justifica, prin elemente de fantastic si de miraculos, un fapt real, constructia si frumusetea unei capodopere arhitectonice. Pe de alta parte, textul indeplineste toate conditiile structurale ale unei balade, cu momente ale subiectului bine determinate. Motivele baladei (in varianta cea mai cunoscuta, din culegerea lui Vasile Alecsandri) se includ perfect in traditionalele momente ale subiectului: motivul cautarii, care implica locul initial al actiunii si personajele, motivul zidului parasit (expozitiune), motivul surparii zidurilor (intriga), motivul visului, al juramantului, femeia destinata zidirii, zidirea treptata (desfasurarea actiunii), motivul extazului voievodului si al orgoliului feudal (punctul culminant), motivul prabusirii sau al lui Icar si motivul fantanii (deznodamantul). Acestea dau atat o continuitate fireasca si logica firului epic al textului, cu momente de maxima tensiune psihica atinse de personajul creator, cat si semnificatiile ample pe care le dobandeste scenariul mitic al baladei, datorita unui nivel expresiv de incontestabila valoare artistica.

Ca in orice balada, spatiul literar se deschide cu prezentarea locului actiunii si a personajelor: “Pe Arges in gios,/ Pe un mal frumos,/ Negru-Voda trece/ Cu tovarasi zece:/ Noua mesteri mari,/ Calfe si zidari/ Si Manoli, zece,/ Care-i si intrece.” Cortegiul acesta insolit reediteaza o adevarata cautare rituala a locului intemeierii, diversificata in atat de multe modalitati in istoria multimilenara a omenirii. Este aproape inutil sa insistam asupra acestui detaliu. Peste tot in lume, cautarea locului unei intemeieri, oras, cetate, locas de cult, presupunea ritualuri si ceremonialuri complicate, de cele mai multe ori cu implicatii divine, vanatori sacre, urmarirea unui cerb, zimbru, taur, a zborului unor pasari, a traseelor unor serpi prin desert, zborul unei sageti, care, prin cadere, indica spatiul sacru predestinat constructiei.

In “Monastirea Argesului” ritualul cautarii se petrece intr-un spatiu romanesc veritabil, pe Arges in gios, pe vremea unui legendar Negru-Voda, asimilat lui Neagoe Basarab, stabilind astfel un reper topic si istoric incontestabil, fara insa ca implicarea fortelor divine sa lipseasca. Perioada crestina aleasa pentru aceasta mai tarzie intemeiere nu inseamna nicidecum absenta unor traditii pagane mai indepartate, pentru ca intregul cere continuitate, nu poate exista numai intr-o anumita secventialitate temporala. Arhaitatea pagana si crestinismul sunt doar forme de manifestare ale aceluiasi potential divin, ce nu se divide in perioade istorice distincte. Numarul mesterilor este, de asemenea, ales simbolicv noua mesteri, impreuna cu Manole, care este conducatorul. Asistam aici la o simbolistica tot de natura divina a numerelor, zece fiind si numarul bratelor pe unele cruci mai vechi, cand simbolismul religios nu se stabilise definitiv.

Specific spatiului romanesc este si ciobanasul intalnit in cale, simbol al transhumantei eterne practicate pe plaiurile mioritice. intrucat in balada romaneasca lipseste agentul calauzitor, intalnit peste tot in ritualurile intemeierii, ciobanasul poate fi considerat un mesager al destinului, detinator al unor mesaje din afara spatiului profan. Mult umblat pe caile transhumantei (“Pe Arges in sus/ Cu turma te-ai dus,/ Pe Arges in gios/ Cu turma ai fost”), el poate detecta, printr-un insolit simt al sacrului, locurile cu o anumita potentialitate magica, unde constructia se poate implini, se poate intemeia. Nu orice loc se poate manifesta magic; pentru ca magicul sa existe, sunt necesare persoane menite sa il cultive, sa se increada in el, altfel mintile comune, incapabile de relevatie, nu fac decat sa elimine fortele magice, sa le indeparteze din lumea reala. Astfel, simbolistica locului este foarte importanta, asa cum altadata imortalizarea persoanei se producea prin ocultatie, metoda prin care magicul era stabilizat, actionand prin forte ascunse la stabilizarea matrixului fiintei candidate la nemurire. Prin urmare, zidul ales pentru constructie este marcat de insemne magice, poate chiar de o potentiala agresiune si intruziune a raului, este parasit si neispravit, iar cainii “La el se rapad/ Si latra-a pustiu/ Si urla a mortiu”, dovada a existentei fortelor sacre intr-un spatiu de asteptare, gata sa fie revelate, sa fie puse in miscare. Zidul “parasit si neispravit” poate avea si alte semnificatii conexe, cu rezonanta in cele doua sfere semantice ale interpretarii mitului: in plan istoric, reluarea unei constructii esuate din vicisitudini diverse poate insemna reluarea eforturilor inaintasilor, implinirea unei nazuinte seculare; in plan estetic, ideea ca orice opera artistica viabila, cu atat mai mult o capodopera, isi hraneste sevele creatoare din traditie, din reluarea unor teme si motive pe care le duce la perfectiune.

De altfel, oscilatia aceasta intre sacru si profan, intre arta autentica si simplu mestesug, intre artist capabil de sacrificii supreme si ctitor banal, obsedat numai de orgolioasa “pomenire”, strabate, ca o antiteza esentiala, tot textul baladei. Rasplata voievodului pentru realizarea constructiei, pentru implinirea intemporalitatii ei, se inscrie firesc in aceasta relatie, tine de perisabilitatea destinului uman: “Ca v-oi da averi,/ V-oi face boieri.”, ca de altfel si amenintarea brutala “Iar de nu, apoi/ V-oi zidi pe voi,/ V-oi zidi de vii/ Chiar in temelii!”, fara nici o legatura cu sacrificiul ritual cerut de mareata constructie.

Motivul surparii zidurilor dinamizeaza actiunea si amplifica tensiunea dramatica a baladei, fiind intens sustinuta de mijloace artistice, mai ales prozodice, armonizate perfect cu miscarea ideatica. Masura dominanta de cinci silabe, ritmul trohaic, monorima extinsa pe un numar mare de versuri, rezultata mai ales din verbe, unele la gerunziu, repetitiile obsedante (“A doua zi iar,/ A treia zi iar,/ A patra zi iar”; “Tremura lucrand,/ Lucra tremurand”) redau la inceput ritmurile muncii, perfectiunea miscarilor unor “mesteri mari,/ Calfe si zidari” iscusiti, apoi, treptat, printr-o gradatie savanta, atat dezolarea cumplita a insuccesului, a limitelor umane in fata misterului insondabil, cat si iritarea crescanda a voievodului: “Domnul se mira/ S-apoi ii mustra,/ S-apoi se-ncrunta/ Si-i ameninta/ Sa-i puie de vii/ Chiar in temelii!” in acest vertij al realului, datorat involburarii unor forte oculte, Manole este singurul care are o perceptie vaga a iesirii din impas (“Iar Manoli sta,/ Nici ca mai lucra”).

Manole nu intelege insa de la inceput ca, de fapt, totul se inscrie in etapele unui ritual magic, a carui explicatie nu se releva oricui si nu poate fi usor inteleasa. Zidurile care se surpa reprezinta o dovada certa ca intemeierea nu se poate implini, daca nu exista un impuls din afara lumii comune, spatiul de dincolo, multidimensional, controland mica sfera a deznadejdii si a neintelegerii fiintei umane. Revelatia implinirii survine chiar in vis: mesterul Manole afla ca manastirea nu poate fi construita cata vreme nu este jertfita prima femeie venita pe santier. Motivul visului este plin de semnificatii profunde, fiind tradus in text printr-o metafora sublima, “o soapta de sus”, expresie ce presupune incidenta creatiei pamantene cu vointa divina, continuand-o de fapt pe cea eterna, primordiala. De altfel, sensul arhaic al harului, al inspiratiei este de natura divina si Manole chiar traieste un astfel de moment, care ii dezvaluie calea de implinire a vocatiei creatoare. in acest fel, se deschide in balada filonul ideatic cel mai adanc, amplu ramificat in magma primordiala a mitului, reprezentat de motivul jertfei pentru durabilitatea creatiei. Orice constructie trebuie sa detina o energie capabila a o propulsa de-a lungul timpului, forta care nu poate proveni decat dintr-o jertfa umana. Este sugerata aici ideea de proiectie a divinului pe pamant, prin intermediul sufletului.

Textul cules de Vasile Alecsandri nu insista asupra motivului juramantului, mai ales asupra incalcarii lui, detaliat in varianta lui G. Dem. Teodorescu. Faptul este numai presupus, subliniind insa diferenta esentiala dintre mesterii simpli, fara vocatie creatoare, si artistul autentic, capabil de sacrificiul suprem pentru implinirea visului de emanatie divina. De iceea, balada se concentreaza in continuare asupra protagonistilor jertfei, Manole si Ana, in ipecial asupra zbuciumului launtric al artistului care nu poate oferi durata constructiei decat prin sacrificiul femeii iubite.

Femeia destinata zidirii trebuie sa atinga pragul de exemplaritate a fiintei care stabileste filiatia cu energia divina, fiind supusa, ca si in mitologia daca a celui destinat sa mearga la Zalmoxis, la incercari grele si la mari dovezi ale devotamentului conjugal fara limite. Manole invoca fortele divine sa se puna stavila in fata Anei, “S-o-ntoarca din cale”, intrega secventa stand sub semnul hiperbolei, al stihiilor dezlantuite, mai intai o “ploaie spumegata”, apoi un vant devastator, “Brazii sa-i despoaie,/ Paltini sa indoaie,/ Muntii sa rastoarne,/ Mandra sa-mi intoarne”. Dihotomia sau multitomia fortelor divine este impresionanta, acestea actionand infasurate unele in altele, intr-o dezlantuire de proportii cosmice. Desi indeplineste un ritual de sorginte divina, Manole ii cere Domnului, intr-o ruga sublima, ca Ana sa fie oprita, iar lucrul acesta, surprinzator, pare chiar sa se implineasca. Fortele stihiale se conjuga, se compun si se recompun, pentru a da la iveala insa un singur imperativ, care intareste ideea sacrificiului: manastirea trebuie construita cu orice pret, indiferent de consecinte. Ca aceasta este o porunca divina, o arata obstinatia femeii de a a ajunge la locul stabilit: forta ei supraomeneasca este tot de natura stihiala, pura, si duce la jertfa. Prin determinarea supraeului, ea trebuie sa-si joace rolul incredintat.

Odata ajunsa acolo, Manole o jertfeste intr-o dramatica uitare de sine, absolut necesara implinirii creatiei, iar imolarea fiintei este treptata, redata prin paralelisme si repetitii mereu amplificate, coplesitoare sub raport estetic (“Zidul se suia/ Si o cuprindea/ Pan la costisoare…/ Pan la buzisoare,/ Pan la ochisori/ incat, vai de ea!/ Nu se mai videa,/ Ci se auzea/ Din zid ca zicea: «Manoli, Manoli/ Mestere Manoli!/ Zidul rau ma strange,/ Viata mi se stinge!»”), ruga si bocet deopotriva, intr-o atmosfera de cor antic pe scena unei mari tragedii, a insesi conditiei umane, care nu-si poate dobandi eternitatea decat prin transferul sufletului in structura materiala a edificiului arhitectonic. Creatia se implineste prin jertfa creatorului uman; acest lucru reprezinta constanta universului terestru. Fiecare om se jertfeste mai mult sau mai putin pe scena lumii, fiind incapabil de supravietuire.

Ultima parte a baladei amplifica sacrificiul, adaugand chiar jertfa ziditorilor, nu atat datorata orgoliului feudal, al voievodului, de a fi singurul beneficiar al creatiei, cat scenariului divin la care ei, intuitiv, in cazul lui Manole, dar mai ales inconstienti, participa. Ei au fost numai niste pioni pe esichierul destinului, iar intrebarea domnului, daca pot construi “Alta monastire,/ Mult mai luminoasa/ Si mult mai frumoasa”, este retorica, voievodul fiind si el un personaj care implineste voia acelorasi forte stihiale ce vor fi revelate in spatiul profan, al oamenilor. Soarta mesterilor fusese stabilita aprioric, ei trebuind sa dispara, pentru ca au indeplinit mesajul lumii de dincolo. Complexul mesterului care, atingand sublimul, s-a apropiat prea mult de cer si a cazut, pentru ca aripile lui erau prea moi, dar si cutezanta prea mare, motivul lui Icar cu alte cuvinte, este prezent si aici: mesterii vor incerca sa zboare de pe acoperis pentru a-si salva viata, dar ea li se va frange o data cu aripile, actul mortii fiind ultima piesa de domino a jocului pus in scena de fortele divine. in felul acesta, jertfa s-a implinit si manastirea este durabila, frumusetea ei strabatand veacurile. Manole, care a construit-o, nu a putut reitera eternitatea decat prin dublu sacrificiu, pasind, impreuna cu femeia iubita, datatoare de suflet noului edificiu, in sferele inalte ale sacrului. Elanul ascensiv al Anei lui Manole semnifica tocmai refuzul de a ramane “in vale”, in lumea comuna, in pofida fortelor naturii dezlantuite, urcarea ei “mai sus, pe schele”, in lumea sacrului si a nimbului acestuia, eternitatea. Lacrimile fantanii in care se metamorfozeaza mesterul Manole sunt simbolice: ele sunt metafore ale divinului, ce se infiltreaza, din cand in cand, in lumea terestra, ramasa indeobste fara revelatia sacrului, devenita si ramasa astfel o vale a plangerii.